DESCRIERE
Ca si in cazul altor rase, adevarata origine a Saint Bernard-ului este invaluita in mister. Se crede ca, cainele pe care il stim noi astazi ar proveni dintr-o rasa de talie mare, foarte veche, disparuta, cunoscuta ca molosul asiatic. Acesti caini giganti au fost imperecheati cu diferite alte rase de caini adusi de romani, atunci cand au invadat Elvetia in primele secole i.Hr. Exista diferite speculatii potrivit carora Saint Bernard-ul s-ar trage din mastiff-ul tibetan.
Odata cu trecerea timpului, acesti caini au fost utilizati pentru a pazi fermele, pentru a pastori turmele de vite si pentru a cara diferite greutati. In cele din urma, rasa a devenit o figura familiara a caminului pentru calatori St. Bernard (Hospice of the Great St. Bernard) fondat in 1050 i.Hr. de catre arhidiaconul Bernard de Menthon. Scopul acestui lacas era sa asigure un adapost sigur pentru calatori in timpul trecerii lor prin Alpi elvetieni. In anii 1700, acesti caini erau consacrati pentru activitatile lor de salvare din Alpi. Calugarii isi luau cainii cu ei in timpul cautarilor persoanelor disparute. Abilitatea acestui caine de a gasi traseele pierdute si persoanele disparute este legendara. Odata ce cainele gasea un calator ratacit, el ii ligea fata acelei persoane pentru a o mentine constienta si se tolanea langa aceasta pentru a o incalzi. In afara faptului ca sunt considerati niste eroi, acesti caini erau, de asemenea, companioni extraordinari pentru calugari in timpul iernilor lungi si nefrecventate.
In anii 1800, rasa Saint Bernard, pe atunci cunoscuta ca „Hospice Dog”, devenise vulnerabila si numarul exemplarelor era in continua scadere. Din cauza consangvinizarii, starea lor de sanatate s-a deteriorat. Pentru a corecta acest neajuns, calugarii au decis sa utilizeze rasele Dog german, ciobanescul de Pirinei si Terra Nova pentru a conferi robustete si rezistenta rasei. In urma acestei incrucisari a aparut primul Saint Bernard cu parul lung. Acest caine avea aptitudinile si instictul nativ de a salva oamenii, dar nu reusea intotdeauna sa-si duca treaba la bun sfarsit intrucat gheata si zapada se lipeau de parul sau lung limitandu-i miscarile. Din acest motiv, calugarii foloseau acesti caini cu parul lung pentru a-i oferi ca daruri diferitilor prieteni sau cunoscuti si mai putin in operatiunile de cautare si salvare.
In 1880, cainele a fost denumit oficial Saint Benard. Popularitatea rasei s-a extins si in 1888 a fost infiintat clubul american al Saint Bernard-ului. Ulterior, American Kennel Club recunostea rasa ca membra a grupei cainilor utilitari.
Saint Bernard-ul este un caine de talie mare, puternic si musculos, cu capul mare si rotund, ochii caprui inchis si nasul negru. Urechile triunghiulare si rotunjite la varfuri sunt situate in varful capului. Saint Bernard-ul are un corp puternic si masiv si o coada care atarna si este purtata usor in sus.
In ceea ce priveste aspectul blanii, Saint Bernard-ul poate fi intalnit in doua varietati. Blana cu parul scurt este deasa si bine lipita pe langa corp. Blana cu parul aspru este mai lunga si mai stufoasa pe coapse si membre. Coloritul blanii este portocaliu cu alb, roscat (rosu) cu alb, maron cu alb sau brindle (dungat pe fon alb murdar).
TEMPERAMENT
Este un caine inteligent, cu un puternic simt de orientare si olfactiv, linistit, calm, jucaus, nu latra mult. Devotat si afectuos cu familia, este prietenos cu copiii, iar pe straini ii va anunta cu un latrat, fara sa fie agresiv. Nu are probleme cu alte animale sau alti caini.
Talie: foarte mare;
Greutate: 54-91 Kg;
Inaltime: Mascul: 70; Femela: 64 cm;
Culoare: : portocaliu cu alb, roscat (rosu) cu alb, maron cu alb sau brindle.